Doar marea nesfarsita cu-oglinda scanteinda
doar ea stie ce-i dorul, de-i furioasa, blanda,
din valuri furioase cand scoate fum si spuma
atunci striga durerea si nu stie de gluma.
Si suspina ca cerul, mare, nemarginit,
cu-a lui sclipiri de stele inima i-a rapit.
Cand lacrimi reci si negre cerul isi varsa-n mare
Ea nu vrea sa-i primeasca lacrimile-i amare.
si atunci din adancuri scoate furia-i oarba
si ca si cerul vrea culoarea sa si-o stearga.
Cand cerul ii trimite fulgere si scantei
ea, marea, le inchite-n adancurile ei.
Asa cum marea-si plange durerea si nu minte
as vrea sa strig si eu iubirea mea fierbinte,
dar cerul chiar de-aude n-o poate ajuta.
La fel sa-atept iubire si eu din partea ta?!
Si cand furtuna trece si marea-i blanda, lina,
chiar si atunci ne-arata ca inima-i e plina
si cu sclipiri de unde-i trimite cerului
dragostea ei curata cum alta-n lume nu-i.
Iar cerul de-i senin cu ochi de-azur priveste
cu sulite din soare inima-i incalzeste.
dar astfel de iubire oare va rezista?!?
E cum ar fi acum iubirea mea si-a ta.
Tu ma privesti de sus, trufas si visator
eu in zadar ma-aprind de dragoste si dor.
Caci pentru mine esti cerul si disperarea
iar aici pe pamant, iubite, eu ti-s marea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu